„Spune-mi ce cărţi citeşti, ca să-ţi spun ce preţuieşti”.
(Proverb românesc)
Acest subiect l-am dezvoltat împreună cu membrii cercului de literatură în cadrul unui atelier de lectură, aplicînd metoda lecturii în rețea, în baza frag. din A. Manguel Istoria
lecturii, R. Zink Cititorul din
peşteră, T. Arghezi Scrisoare cu tibişirul și Gr. Vieru
Legămînt.
Suportul textual nr. 1
„Şi
totuşi, niciun blestem nu pare să-i descurajeze pe acei cititori care, asemenea îndrăgostiţilor ce-şi pierd
firea, sunt hotărâţi ca o anumită carte să devină a lor. Nevoia de-a
poseda o carte, de-a fi unicul ei proprietar, este un soi de poftă
nesăţioasă, ca nicio alta. „Cartea care se citeşte cel mai bine", a mărturisit
Charles Lamb, contemporanul lui Libri, „e cea care ne aparţine şi ne e cunoscută de atât de multă vreme,
încât ştim topografia
oricărei
pete de cerneală şi colţurile îndoite şi putem găsi urma murdăriei rămase de
când am citit-o la ceai cu brioşe unse cu unt".22
Actul
lecturii stabileşte o relaţie intimă, fizică, în care toate simţurile au un rol: ochii disting
cuvintele de pe pagină, urechile se fac ecoul sunetelor citite, nasul inhalează mirosul familiar de
hârtie, lipici, cerneală, carton sau piele, degetele mângâie pagina aspră sau fină, legătura moale sau tare; chiar şi gustul, uneori, când
degetele cititorului se ridică la limbă (acesta fiind modul în care asasinul îşi
otrăveşte victimele în Numele trandafirului de Umberto Eco). Mulţi cititori nu
doresc să împartă toate acestea - şi dacă tocmai cartea pe care doresc s-o citească e în posesia altcuiva,
legile proprietăţii
sunt tot atât
de greu de respectat ca şi cele ale statorniciei în dragoste. La fel, proprietatea materială devine
câteodată sinonimă cu un simţ al înţelegerii intelectuale. Ajungem să simţim că volumele pe care le avem sunt cele pe care le cunoaştem, de parcă posesia ar fi, în
biblioteci, ca şi la
tribunal, nouă zecimi din conţinutul legii; că, aruncînd o privire la
cotoarele cărţilor pe care le numim ale noastre şi care se aliniază
ascultătoare de-a
lungul
pereţilor încăperii, dorim să ne vorbească nouă şi numai nouă la simpla
întoarcere a paginii
şi ne permitem să spunem; „Toate astea sunt ale mele”, de parcă
simpla lor
prezenţă ne umple cu înţelepciunea ce-o conţin, fără să mai trebuiască neapărat să ne luptăm cu conţinutul lor.
În această privinţă am fost tot atât de vinovat precum contele Libri. Chiar şi astăzi, când suntem
invadaţi de zeci
de ediţii
şi mii de
exemplare
identice ale unui titlu, ştiu că volumul pe care îl ţin în mînă, volumul ăsta şi nu
altul, devine Cartea. Adnotări, pete, semne de un fel sau altul, un anume moment şi loc caracterizează acel volum în aceeaşi măsură ca un manuscris nepreţuit. Putem avea
rezerve în a justifica furturile lui Libri, dar impulsul subconştient de-a
fi, chiar şi pentru o clipă, singurii îndreptăţiţi de a numi o carte „a noastră" este comun mai
multor oameni cinstiți decît suntem dispuși să recunoaștem.”
(Manguel,
Alberto, Istoria lecturii, trad.
de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011, p.
285)
|
Suportul textual nr. 2
„ — Acum că ai mai citit câte ceva, începem
să ne apropiem de partea cu adevărat bună: cea în care tu eşti cel care
comanzi. Ia spune-mi, ce cărţi nu-ţi plac?
— Nu ştiu.
— Nu ştii? Eu să ştiu pentru tine?
— Păi...
— Nici un „păi”. Până acum e adevărat că ţi-am
dat eu câte un brânci. Dar într-o zi trebuie să... Doar n-o să porţi
toată viaţa rotiţe laterale, ca să nu cazi de pe bicicletă?
— Se întâmplă că mie... Îmi plac toate cărţile.
Anibalector m-a privit cu milă.
— Măi băiete, sper să nu fie chiar aşa.[…]
—Mă tot gândesc la chestia aia cu
cărţile care nu-mi plac.
— Şi?
— Păi, de exemplu, să luăm un roman. Ceea ce face ca
romanul să fie bun e o intrigă solidă, personaje credibile,
dialoguri bogate, nu-i aşa?
— Bogate?
— Dinamice, ascuţite, vioaie.
— Poate. N-am înţeles.
— Poate?
— Asta nu serveşte la nimic, dacă romanul nu are
ritm, melodie...
— Ca în poezie?
— Chiar aşa. Marea diferenţă e că poezia se
preface că prelucrează mai mult cuvântul, iar romanul se preface că
prelucrează mai mult realitatea. Dar rezultatul e acelaşi.
— Acum am înţeles. Până şi o carte de proză
trebuie să aibă un ritm cert.
— Poate.
— Poate? Nu înţelegeam.
—Complicaţia e că ritmul cert nu vine din afară,
ci dinăuntru.
— Dinăuntru, cum adică?
— Dinăuntrul tău, în primul rând. Tu eşti
instrumentul tău de lucru. Şi, de asemenea, din însăşi ţesătura textului,
înţelegi?
— Mai mult sau mai puţin.
— Bun, poate o să-ţi fie mai uşor să înţelegi cu un exemplu.
Cititul e ca patinatul, se învaţă prin practică, îi prinzi gustul tocmai
exersând acest gust. Adineauri am spus ţesătura textului, dar e o prostie,
fiindcă e acelaşi lucru. Textul e o ţesătură şi ţesătura e un text: împletirea unor fire diferite - ritm, sens,
cuvinte, pentru a alcătui un covor de cuvinte, un covor cu un desen
care poate să fie mai mult sau mai puţin laborios, încurcat, stimulator,
misterios. Adică, ceva care se citeşte. Pricepi?
—
Ce să pricep?
—
La naiba! Uite, citeşte asta... Citeşte asta şi pe urmă vorbim.
— Dar
nu se înţelege nimic din ce stă scris aici!
—
Atunci trebuie să inventezi altă formă de a citi sau de a vedea, nu-i aşa?
(Zink, Rui, Cititorul din peşteră, trad. Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, 2008 ,
p. 58)
|
Suportul textual nr. 3
“Miracole nesfârşite zac în
noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le
preţuim. […] Miracolul
suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba. […] Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în
mişcare, un alt cuvânt îi aduce
lumina. Un cuvânt cîntăreşte un miligram şi
alt cuvînt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi
înecat în patru silabe. Cuvinte
fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte
limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte
cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele
te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea: te otrăvesc ca bureţii
sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia, aplicată la culori şi parfume este
o copilărie, comparative cu magiile foarte vechi, pe care le realizează
cuvintele, de la primele cîntece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate cuvintele însă lăsate-n
voia singurătăţii lor sunt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca peste-nconjurul
lor îngust nimic. Cînd vine cîntăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele
tremură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cîntă,
vorbesc sau ameninţă şi blestemă. […]
Fiecare scriitor este un
constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii
de cuvinte. Cuvîntul construit poate să aibă gust şi mireasmă: poate oglindi
în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă
impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se
strecoară prin frunze. […]
Nici
un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş
totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor.”
(Arghezi,
Tudor, Arte poetice, Scrisoare
cu tibişirul, Bucureşti, Editura Albatros, 1987, p. 80-82)
|
Suportul textual nr. 4
Legămînt
(Lui Mihai Eminescu)
Ştiu:
cândva, la miez de noapte
Ori la
răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.
(Vieru, Gr.)
Fișă informațională
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu