Cartea și lectura – elemente indispensabile formării omului

                                                                     „Spune-mi ce cărţi citeşti, ca să-ţi spun ce preţuieşti”.

 (Proverb românesc)

 Acest subiect l-am dezvoltat împreună cu membrii cercului de literatură  în cadrul unui atelier de lectură, aplicînd metoda lecturii în rețea, în baza frag. din A. Manguel Istoria lecturii, R. Zink Cititorul din peşteră, T. Arghezi Scrisoare cu tibişirul și Gr. Vieru Legămînt.

                                                             

Suportul textual nr. 1

„Şi totuşi, niciun blestem nu pare să-i descurajeze pe acei cititori care, ase­menea îndrăgostiţilor ce-şi pierd firea, sunt hotărâţi ca o anumită carte să devină a lor. Nevoia de-a poseda o carte, de-a fi unicul ei proprietar, este un soi de poftă nesăţioasă, ca nicio alta. „Cartea care se citeşte cel mai bine", a mărturisit Charles Lamb, contemporanul lui Libri, „e cea care ne aparţine şi ne e cunoscută de atât de multă vreme, încât ştim topografia oricărei pete de cerneală şi colţurile îndoite şi putem găsi urma murdăriei rămase de când am citit-o la ceai cu brioşe unse cu unt".22 Actul lecturii stabileşte o relaţie intimă, fizică, în care toate simţurile au un rol: ochii disting cuvintele de pe pagină, urechile se fac ecoul sunetelor citite, nasul inhalează mirosul familiar de hârtie, lipici, cerneală, carton sau piele, de­getele mângâie pagina aspră sau fină, legătura moale sau tare; chiar şi gustul, uneori, când degetele cititorului se ridică la limbă (acesta fiind modul în care asasinul îşi otrăveşte victimele în Numele trandafirului de Umberto Eco). Mulţi cititori nu doresc să împartă toate acestea - şi dacă tocmai cartea pe care do­resc s-o citească e în posesia altcuiva, legile proprietăţii sunt tot atât de greu de respectat ca şi cele ale statorniciei în dragoste. La fel, proprietatea materială devine câteodată sinonimă cu un simţ al înţelegerii intelectuale. Ajungem să simţim că volumele pe care le avem sunt cele pe care le cunoaştem, de parcă posesia ar fi, în biblioteci, ca şi la tribunal, nouă zecimi din conţinutul legii; că, aruncînd o privire la cotoarele cărţilor pe care le numim ale noastre şi care se aliniază ascultătoare de-a lungul pereţilor încăperii, dorim să ne vorbească nouă şi numai nouă la simpla întoarcere a paginii şi ne permitem să spunem; „Toate astea sunt ale mele”, de parcă simpla lor prezenţă ne umple cu înţelepciunea ce-o conţin, fără să mai trebuiască neapărat să ne luptăm cu conţinutul lor. În această privinţă am fost tot atât de vinovat precum contele Libri. Chiar şi astăzi, când suntem invadaţi de zeci de ediţii şi mii de exemplare identice ale unui titlu, ştiu că volumul pe care îl ţin în mînă, volumul ăsta şi nu altul, devine Cartea. Adnotări, pete, semne de un fel sau altul, un anume moment şi loc caracterizează acel volum în aceeaşi măsură ca un manuscris nepreţuit. Putem avea rezerve în a justifica furturile lui Libri, dar impulsul subconştient de-a fi, chiar şi pentru o clipă, singurii îndreptăţiţi de a numi o carte „a noastră" este comun mai multor oameni cinstiți decît suntem dispuși să recunoaștem.”                                  (Manguel, Alberto, Istoria lecturii,  trad. de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011, p. 285)

Suportul textual nr. 2

„ — Acum că ai mai citit câte ceva, începem să ne apropiem de partea cu adevărat bună: cea în care tu eşti cel care comanzi. Ia spune-mi, ce cărţi nu-ţi plac?  — Nu ştiu.  — Nu ştii? Eu să ştiu pentru tine?  — Păi... — Nici un „păi”. Până acum e adevărat că ţi-am dat eu câte un brânci. Dar într-o zi trebuie să... Doar n-o să porţi toată viaţa rotiţe laterale, ca să nu cazi de pe bicicletă? — Se întâmplă că mie... Îmi plac toate cărţile. Anibalector m-a privit cu milă. — Măi băiete, sper să nu fie chiar aşa.[…]   —Mă tot gândesc la chestia aia cu cărţile care nu-mi plac.  — Şi?  — Păi, de exemplu, să luăm un roman. Ceea ce face ca romanul să fie bun e o intrigă solidă, personaje credibile, dialoguri bogate, nu-i aşa?  — Bogate?  — Dinamice, ascuţite, vioaie.  — Poate. N-am înţeles.  — Poate?  — Asta nu serveşte la nimic, dacă romanul nu are ritm, melodie...  — Ca în poezie? — Chiar aşa. Marea diferenţă e că poezia se preface că prelucrează mai mult cuvântul, iar romanul se preface că prelucrează mai mult realitatea. Dar rezultatul e acelaşi.  — Acum am înţeles. Până şi o carte de proză trebuie să aibă un ritm cert.  — Poate.  — Poate? Nu înţelegeam. —Complicaţia e că ritmul cert nu vine din afară, ci dinăuntru. — Dinăuntru, cum adică? — Dinăuntrul tău, în primul rând. Tu eşti instrumentul tău de lucru. Şi, de asemenea, din însăşi ţesătura textului, înţelegi? — Mai mult sau mai puţin. — Bun, poate o să-ţi fie mai uşor să înţelegi cu un exemplu. Cititul e ca patinatul, se învaţă prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust. Adineauri am spus ţesătura textului, dar e o prostie, fiindcă e acelaşi lucru. Textul e o ţesătură şi ţesătura e un text:  împletirea unor fire diferite - ritm, sens, cuvinte, pentru a alcătui un covor de cuvinte, un covor cu un desen care poate să fie mai mult sau mai puţin laborios, încurcat, stimulator, misterios. Adică, ceva care se citeşte. Pricepi?  — Ce să pricep?  — La naiba! Uite, citeşte asta... Citeşte asta şi pe urmă vorbim.  — Dar nu se înţelege nimic din ce stă scris aici!  — Atunci trebuie să inventezi altă formă de a citi sau de a vedea, nu-i aşa?                     (Zink, Rui, Cititorul din peşteră, trad. Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, 2008 , p. 58)

                                                                                                                             Suportul textual nr. 3

“Miracole nesfârşite zac în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le preţuim. […] Miracolul suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba. […] Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cîntăreşte un miligram şi alt cuvînt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea: te otrăvesc ca bureţii sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia, aplicată la culori şi parfume este o copilărie, comparative cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele, de la primele cîntece şi basme despre Dumnezeu şi om.   Toate cuvintele însă lăsate-n voia singurătăţii lor sunt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic. Cînd vine cîntăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cîntă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă. […]   Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte. Cuvîntul construit poate să aibă gust şi mireasmă: poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze. […]   Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor.” (Arghezi, Tudor, Arte poetice, Scrisoare cu tibişirul, Bucureşti, Editura Albatros, 1987, p. 80-82)

                          

                                                                                                                                                                            Suportul textual nr. 4

Legămînt (Lui Mihai Eminescu)  Ştiu: cândva, la miez de noapte  Ori la răsărit de Soare, Stinge-mi-s-or ochii mie Tot deasupra cărţii Sale. Am s-ajung atunce, poate, La mijlocul ei aproape. Ci să nu închideţi cartea Ca pe recile-mi pleoape. S-o lăsaţi aşa, deschisă, Ca băiatul meu ori fata Să citească mai departe Ce n-a dovedit nici tata. Iar de n-au s-auză dânşii Al străvechii slove bucium, Aşezaţi-mi-o ca pernă Cu toţi codrii ei în zbucium.                         (Vieru, Gr.)  Fișă informațională Analiză și interpretare A. Manguel Istoria lecturii R. Zink  Cititorul din peşteră  Gr. Vieru Legămînt T. Arghezi Scrisoare cu tibişirul Observații Înțelegere: Ce spune textul? Analiză: Cum spune textul? Interpretare: Despre ce vorbește textul?

Din suflet pentru suflet... (fragmente din cenaclul literar-istoric dedicat lui D. Matcovschi și G. Vieru)

 Vocaţia poetică a lui G. Vieru şi dragostea dintâi a lui D. Matcovschi au fost puse pe altarul artei poetice. Cunoaştem că arta poetică este conceptul care defineşte ansamblul de trăsături referitoare la concepţia despre lume şi viaţă a unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului şi a artei sale. Într-un interviu în 1997 G. Vieru spunea: „Poezia, pentru mine, reprezintă dragostea de pământ, de pământul din care te tragi, iubirea pentru limba strămoşilor tăi. Poezia, dacă se poate spune aşa, este răzbunarea frumuseţii pe urâţenie. Poezia mea vine de-acolo, din mare singurătate şi din mare suferinţă.”

  La început a fost cuvântul, scria Matcovschi în poezia care este o ars poetica - Cuvântul şi „dacă este Dumnezeu – în cuvânt este.” Cu această încredere în cuvânt îşi trăieşte poetul opera, căci „a scrie” înseamnă a trăi. Deci, a fi „sincer” însemnă a fi în stihia ta, a fi copil al firii. Scrisul este o spovedanie, o deschidere sufletească...(M. Cimpoi)

 (Se recită două colaje de poezii ale lui G. Vieru şi D. Matcovschi la această temă.)

„Merg eu dimineaţa, în frunte, Cu spicele albe în braţe Ale părului mamei. Mergi tu după mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale. Vine moartea din urma. ……………………………. Mare eşti, moarte, Dar singura, tu. Eu am vatra unde iubi, Tu nu, tu nu. Prin mine un cântec de dor A trecut chiar acu. Eu am ţară unde să mor, Tu nu, tu nu. …………………………. Un mut traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic pe aceeaşi stradă, cu aceeaşi pâine în mână pe care-o ţine strâns aproape muşcând-o. Ah, nimeni nicicând nu va şti ce înseamnă în ochii mutului pâinea ce-o duce: o floare? o stea? o gheară mai mare? Nimeni, nicicând nu va şti. …………………………………. Sosire în zori.  Şi două ore de somn.  Cenuşa albă la ferestrele camerei noastre.  Şi aceeaşi senzaţie de trecere prin foc.  Aceeaşi condamnare la carbonizare şi la uitare. ……………………………………. Sânt iarbă. Mai simplu nu pot fi...” (Ars poetica, Prin mine un cântec, Iartă-mă (Ars poetica,) Sosire în zori de G.Vieru)

„Talentul har?
Şi harul crez?
Dar crezul?
Rădăcina, sens?
Şi sensul?
Patimă sau dor?
Şi dorul?
Înger păzitor?
Un veac de dor, un veac de muncă
Nebuna muncă: de osândă!
Şi totuşi, munca!
Totuşi, sfântă!
Poezie, tiranie.

………………………………………….

Cresc adînc rădăcinile în pământ,
cresc, bărbate, ramurile în vânt;
vântul bate nestăvilit,
glas de bucium răsună departe
Şi iară mă bucur că n-am murit
şi cu nemoarte iară calc peste moarte.

……………………………………..

Cuvântul este suflet este, dacă este! Un univers intim, sublim, oval. Să taci, să tăinuieşti cuvântul nu se poate. Toate au fost cuvânt la început. E sfânt cuvântul adevărul cînd încape neânjumătăţit, neprefăcut; e sfânt-preasfânt ca picătura cea de ape, eternitatea care-a încăput.” (Poezie tiranie, Rădăcinile, Sfânt, cuvântul de D. Matcovschi )

Dragostea – destin străbun

   Deoarece poporului nostru îi place să vorbească de dragoste, nu vom fi și noi o excepție. Vom încerca să medităm asupra acestui sentiment în preajma zilei de 24 februarie. Dragobetele este sărbătoarea tinereții și a iubirii, de aceea elevii vor recita cele mai frumoase poezii din lirica contemporană și vor organiza un concurs - un șir de întrebări, răspunsul cărora sînt legate nemijlocit de tematica activității de astăzi, altfel spus, sînt niște ecuații cu două necunoscute, unde X și Y sânt perechi de îndrăgostiți:

     1.     Numiți doi îndrăgostiți din majoritatea poveștilor și basmelor din folclorul național. (Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana)

2.     Numiți două flori omonime, de genul masculin și feminin. (Viorel și Viorica)

3.     Numiți două pronume personale ce formează o pereche în dragoste. (Eu/Tu; El/Ea)

4.     Numiți doi poeți români care au trăit o poetică poveste de dragoste.                     (M. Eminescu și Veronica Micle)

5.     Numiți un sinonim al cuvântului iubita, care conține vocala a. (Amanta)

6.     Care vocală e simbolul dragostei? (O -  de la inel)

7.     Numele femeii, prefăcută din dragoste în operă de artă? (Ana)

8.     Zeița dragostei? (Afrodita)

9.     Floarea îndrăgostită? (Floarea-soarelui)

10.                   Prima femeie îndrăgostită? (Eva)

Elevii gr. A 311 dansînd țigănește

S