Motto
Oamenii de geniu sînt meteori destinați să ardă pentru a-și lumina secolul.
(Napoleon Bonaparte)
luni, 7 aprilie 2014
sâmbătă, 29 martie 2014
CENACLUL LITERAR-ISTORIC DEDICAT POEŢILOR D. MATCOVSCHI ŞI G. VIERU
Condeierii cenaclului (elevii gr. C 321, cl. XII) |
„În suavele parfume
Poezie sau destin –
Ori pe unde-i fi în lume-
Vino, vin!
Îngerii deasupra noastră
Vor cînta un imn divin-
Ah, ce clară noapte-albastră –
Poezie sau destin.”
(G.
Bacovia)
„Poezia e cea mai concludentă, cea mai tare dovadă a existenței lui Dumnezeu, adică poezia e scânteia divină din noi.”
Ion Mureșan
Prin urmare, e
firesc să trăim cu dorul de poezie, cum cel după Dumnezeu. Cenaclul Destine vă invită la o reântoarcere la
poezie, la sensibilitate și frumos, la o
evadare din realitatea cotidiană.
Poeții noștri au fost acei care au ținut viu spiritul de renaștere națională și de independență a moldovenilor.
Orice poet talentat într-o măsură mai mare sau mai mică, îmbracă pe trup ca
pe o zale de aur destinul lui Hristos.Vă invităm la clipe de grație cu doi poeți ai nobleții sufletești - D. Matcovschi și G. Vieru cu genericul Din suflet pentru suflet.
Expoziţia de carte dedicată Marilor Poeţi |
Culoarea violetă este culoarea destinului |
marți, 25 februarie 2014
Cartea și lectura – elemente indispensabile formării omului
„Spune-mi ce cărţi citeşti, ca să-ţi spun ce preţuieşti”.
(Proverb românesc)
Acest subiect l-am dezvoltat împreună cu membrii cercului de literatură în cadrul unui atelier de lectură, aplicînd metoda lecturii în rețea, în baza frag. din A. Manguel Istoria
lecturii, R. Zink Cititorul din
peşteră, T. Arghezi Scrisoare cu tibişirul și Gr. Vieru
Legămînt.
Suportul textual nr. 1
„Şi
totuşi, niciun blestem nu pare să-i descurajeze pe acei cititori care, asemenea îndrăgostiţilor ce-şi pierd
firea, sunt hotărâţi ca o anumită carte să devină a lor. Nevoia de-a
poseda o carte, de-a fi unicul ei proprietar, este un soi de poftă
nesăţioasă, ca nicio alta. „Cartea care se citeşte cel mai bine", a mărturisit
Charles Lamb, contemporanul lui Libri, „e cea care ne aparţine şi ne e cunoscută de atât de multă vreme,
încât ştim topografia
oricărei
pete de cerneală şi colţurile îndoite şi putem găsi urma murdăriei rămase de
când am citit-o la ceai cu brioşe unse cu unt".22
Actul
lecturii stabileşte o relaţie intimă, fizică, în care toate simţurile au un rol: ochii disting
cuvintele de pe pagină, urechile se fac ecoul sunetelor citite, nasul inhalează mirosul familiar de
hârtie, lipici, cerneală, carton sau piele, degetele mângâie pagina aspră sau fină, legătura moale sau tare; chiar şi gustul, uneori, când
degetele cititorului se ridică la limbă (acesta fiind modul în care asasinul îşi
otrăveşte victimele în Numele trandafirului de Umberto Eco). Mulţi cititori nu
doresc să împartă toate acestea - şi dacă tocmai cartea pe care doresc s-o citească e în posesia altcuiva,
legile proprietăţii
sunt tot atât
de greu de respectat ca şi cele ale statorniciei în dragoste. La fel, proprietatea materială devine
câteodată sinonimă cu un simţ al înţelegerii intelectuale. Ajungem să simţim că volumele pe care le avem sunt cele pe care le cunoaştem, de parcă posesia ar fi, în
biblioteci, ca şi la
tribunal, nouă zecimi din conţinutul legii; că, aruncînd o privire la
cotoarele cărţilor pe care le numim ale noastre şi care se aliniază
ascultătoare de-a
lungul
pereţilor încăperii, dorim să ne vorbească nouă şi numai nouă la simpla
întoarcere a paginii
şi ne permitem să spunem; „Toate astea sunt ale mele”, de parcă
simpla lor
prezenţă ne umple cu înţelepciunea ce-o conţin, fără să mai trebuiască neapărat să ne luptăm cu conţinutul lor.
În această privinţă am fost tot atât de vinovat precum contele Libri. Chiar şi astăzi, când suntem
invadaţi de zeci
de ediţii
şi mii de
exemplare
identice ale unui titlu, ştiu că volumul pe care îl ţin în mînă, volumul ăsta şi nu
altul, devine Cartea. Adnotări, pete, semne de un fel sau altul, un anume moment şi loc caracterizează acel volum în aceeaşi măsură ca un manuscris nepreţuit. Putem avea
rezerve în a justifica furturile lui Libri, dar impulsul subconştient de-a
fi, chiar şi pentru o clipă, singurii îndreptăţiţi de a numi o carte „a noastră" este comun mai
multor oameni cinstiți decît suntem dispuși să recunoaștem.”
(Manguel,
Alberto, Istoria lecturii, trad.
de Alexandru Vlad, Editura Nemira, 2011, p.
285)
|
Suportul textual nr. 2
„ — Acum că ai mai citit câte ceva, începem
să ne apropiem de partea cu adevărat bună: cea în care tu eşti cel care
comanzi. Ia spune-mi, ce cărţi nu-ţi plac?
— Nu ştiu.
— Nu ştii? Eu să ştiu pentru tine?
— Păi...
— Nici un „păi”. Până acum e adevărat că ţi-am
dat eu câte un brânci. Dar într-o zi trebuie să... Doar n-o să porţi
toată viaţa rotiţe laterale, ca să nu cazi de pe bicicletă?
— Se întâmplă că mie... Îmi plac toate cărţile.
Anibalector m-a privit cu milă.
— Măi băiete, sper să nu fie chiar aşa.[…]
—Mă tot gândesc la chestia aia cu
cărţile care nu-mi plac.
— Şi?
— Păi, de exemplu, să luăm un roman. Ceea ce face ca
romanul să fie bun e o intrigă solidă, personaje credibile,
dialoguri bogate, nu-i aşa?
— Bogate?
— Dinamice, ascuţite, vioaie.
— Poate. N-am înţeles.
— Poate?
— Asta nu serveşte la nimic, dacă romanul nu are
ritm, melodie...
— Ca în poezie?
— Chiar aşa. Marea diferenţă e că poezia se
preface că prelucrează mai mult cuvântul, iar romanul se preface că
prelucrează mai mult realitatea. Dar rezultatul e acelaşi.
— Acum am înţeles. Până şi o carte de proză
trebuie să aibă un ritm cert.
— Poate.
— Poate? Nu înţelegeam.
—Complicaţia e că ritmul cert nu vine din afară,
ci dinăuntru.
— Dinăuntru, cum adică?
— Dinăuntrul tău, în primul rând. Tu eşti
instrumentul tău de lucru. Şi, de asemenea, din însăşi ţesătura textului,
înţelegi?
— Mai mult sau mai puţin.
— Bun, poate o să-ţi fie mai uşor să înţelegi cu un exemplu.
Cititul e ca patinatul, se învaţă prin practică, îi prinzi gustul tocmai
exersând acest gust. Adineauri am spus ţesătura textului, dar e o prostie,
fiindcă e acelaşi lucru. Textul e o ţesătură şi ţesătura e un text: împletirea unor fire diferite - ritm, sens,
cuvinte, pentru a alcătui un covor de cuvinte, un covor cu un desen
care poate să fie mai mult sau mai puţin laborios, încurcat, stimulator,
misterios. Adică, ceva care se citeşte. Pricepi?
—
Ce să pricep?
—
La naiba! Uite, citeşte asta... Citeşte asta şi pe urmă vorbim.
— Dar
nu se înţelege nimic din ce stă scris aici!
—
Atunci trebuie să inventezi altă formă de a citi sau de a vedea, nu-i aşa?
(Zink, Rui, Cititorul din peşteră, trad. Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, 2008 ,
p. 58)
|
Suportul textual nr. 3
“Miracole nesfârşite zac în
noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le
preţuim. […] Miracolul
suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba. […] Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în
mişcare, un alt cuvânt îi aduce
lumina. Un cuvânt cîntăreşte un miligram şi
alt cuvînt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi
înecat în patru silabe. Cuvinte
fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte
limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte
cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele
te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea: te otrăvesc ca bureţii
sau te adapă ca roua trandafirie. Chimia, aplicată la culori şi parfume este
o copilărie, comparative cu magiile foarte vechi, pe care le realizează
cuvintele, de la primele cîntece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate cuvintele însă lăsate-n
voia singurătăţii lor sunt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca peste-nconjurul
lor îngust nimic. Cînd vine cîntăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele
tremură ca pasările îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cîntă,
vorbesc sau ameninţă şi blestemă. […]
Fiecare scriitor este un
constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii
de cuvinte. Cuvîntul construit poate să aibă gust şi mireasmă: poate oglindi
în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă
impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se
strecoară prin frunze. […]
Nici
un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş
totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor.”
(Arghezi,
Tudor, Arte poetice, Scrisoare
cu tibişirul, Bucureşti, Editura Albatros, 1987, p. 80-82)
|
Suportul textual nr. 4
Legămînt
(Lui Mihai Eminescu)
Ştiu:
cândva, la miez de noapte
Ori la
răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.
(Vieru, Gr.)
Fișă informațională
|
Din suflet pentru suflet... (fragmente din cenaclul literar-istoric dedicat lui D. Matcovschi și G. Vieru)
Vocaţia poetică a lui G. Vieru şi
dragostea dintâi a lui D. Matcovschi au fost puse pe altarul artei poetice. Cunoaştem că arta
poetică este conceptul care defineşte ansamblul
de trăsături referitoare la concepţia despre lume şi viaţă a unui poet,
viziunea lui asupra menirii poetului şi a artei sale. Într-un interviu în 1997
G. Vieru spunea: „Poezia, pentru mine, reprezintă dragostea de
pământ, de pământul din care te tragi, iubirea pentru limba strămoşilor tăi.
Poezia, dacă se poate spune aşa, este răzbunarea frumuseţii pe urâţenie. Poezia
mea vine de-acolo, din mare singurătate şi din mare suferinţă.”
La început a fost
cuvântul, scria Matcovschi în poezia care este o ars poetica - Cuvântul şi „dacă este Dumnezeu – în
cuvânt este.” Cu această încredere în cuvânt îşi trăieşte poetul opera, căci „a
scrie” înseamnă a trăi. Deci, a fi „sincer” însemnă a fi în stihia ta, a fi
copil al firii. Scrisul este o spovedanie, o deschidere sufletească...(M.
Cimpoi)
(Se recită două colaje de poezii ale lui G.
Vieru şi D. Matcovschi la această temă.)
„Merg eu dimineaţa, în frunte, Cu spicele albe în braţe Ale părului mamei. Mergi tu după mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale.
Vine
moartea din urma.
…………………………….
Mare
eşti, moarte,
Dar singura, tu. Eu am vatra unde iubi, Tu nu, tu nu.
Prin
mine un cântec de dor
A trecut chiar acu. Eu am ţară unde să mor, Tu nu, tu nu.
………………………….
Un mut
traversează strada-n amurg. Îl văd zilnic pe aceeaşi stradă, cu aceeaşi pâine în mână pe care-o ţine strâns aproape muşcând-o.
Ah,
nimeni nicicând nu va şti
ce înseamnă în ochii mutului pâinea ce-o duce: o floare? o stea? o gheară mai mare? Nimeni, nicicând nu va şti.
………………………………….
Sosire în zori.
Şi două ore de somn. Cenuşa albă la ferestrele camerei noastre. Şi aceeaşi senzaţie de trecere prin foc. Aceeaşi condamnare la carbonizare şi la uitare.
…………………………………….
Sânt
iarbă. Mai simplu nu pot fi...”
(Ars poetica, Prin mine un
cântec, Iartă-mă (Ars poetica,) Sosire în zori de G.Vieru)
|
„Talentul har?
Şi harul crez?
Dar crezul?
Rădăcina, sens?
Şi sensul?
Patimă sau dor?
Şi dorul?
Înger păzitor?
Un veac de dor, un veac de muncă
Nebuna muncă: de osândă!
Şi totuşi, munca!
Totuşi, sfântă!
Poezie, tiranie.
………………………………………….
Cresc adînc rădăcinile în pământ,
cresc, bărbate, ramurile în vânt;
vântul bate nestăvilit,
glas de bucium răsună departe
Şi iară mă bucur că n-am murit
şi cu nemoarte iară calc peste moarte.
cresc, bărbate, ramurile în vânt;
vântul bate nestăvilit,
glas de bucium răsună departe
Şi iară mă bucur că n-am murit
şi cu nemoarte iară calc peste moarte.
……………………………………..
Cuvântul este suflet este, dacă este! Un univers intim, sublim, oval. Să taci, să tăinuieşti cuvântul nu se poate. Toate au fost cuvânt la început. E sfânt cuvântul adevărul cînd încape neânjumătăţit, neprefăcut; e sfânt-preasfânt ca picătura cea de ape, eternitatea care-a încăput.” (Poezie tiranie, Rădăcinile, Sfânt, cuvântul de D. Matcovschi ) |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)